Neştiută, banca verde (de Tania Drugă)

            Acesta este un text scris de fiica mea Tania. Are aproape 14 ani. A început acum 4 ani să scrie un roman, gen Harry Pottter, la care a lucrat din ce în ce mai pe sărite, până a renunţat. Şi-a dat seama că nu era ceva prea original. Foarte bine. Foarte bine pentru că, în acest fel, a luat contact cu actul scrisului, despre care am avut cu ea multe discuţii de atunci.       

           De vreun an nu a mai scris nimic şi, brusc, m-am trezit cu acest text săptămâna trecută. Veţi descoperi uşor că are influenţe din aberantasticele mele. E normal, ea citeşte tot ce scriu.

          Implicarea mea în corectarea micii ei poveşti a fost absolut insignifiantă. 

          Rugămintea mea şi, mai ales, a ei este să vă spuneţi părerea nu în calitate de prieteni ai mei, ci de cititori experimentaţi şi intransigenţi. Şi eu, şi ea vă mulţumim pentru atenţie şi intransigenţă.

           

__________________

            - Dă şi tu aicea o ţigară pentru fratele meu! s-a auzit, tărăgănată şi plictisită, o voce lângă mine.

            Pe o bancă verde, din lemn, lăfăindu-se între alţi doi băieţi, stătea, împrăştiat, un băiat cu părul lung şi blond. Tenul de “fotomodel” îi dădea o alură finuţă, care nu se potrivea cu atitudinea lui. Îmbrăcat cu haine largi, purtând un fes gri cu trei dungi negre  şi subţiri, se vedea cu uşurinţă că era unul din “băieţii de stradă” şi un fel de lider.  Era o apariţie plăcută, din punctul meu de vedere cel puţin, şi făcea parte dintr-un peisaj în care mi-am dorit dintotdeauna să ma văd şi pe mine.

            Din nefericire, nu am fost destul de dezgheţată, tupeistă, “de gaşcă” pentru un asemenea grup… Mă rog…  

            Trecând pe lângă “fotomodelul” blond, l-am fixat cu privirea timp de 5 secunde. S-a uitat şi el la mine. Ochii lui albaştri îmi susţinură privirea şi mi-o încărcară cu mii de furnicaturi, care se descărcaseră apoi, cu un tremur rece, în tot corpul. Mi-aş fi dorit să îi fi dat şi eu aceeaşi senzatie, dar n-am reuşit.

            Din ochii lui frumoşi mi-a aruncat un „Ce te bagi?”, de o răutate rară. Ştiam că privirea mea nu fusese una binevoitoare, ci una curioasă. Scopul fusese de a-i surprinde cât mai multe trăsături, fără să observe că îl cercetam. Cum operaţiunea mea de “uită-te-cât-poţi-apoi-pleaca” a dat greş, am tras în jos de puloveraşul roşu şi am privit înainte, nepăsătoare, parcă neatinsă de furnicăturile, care încet-încet, datorită emoţiei sau poate a dezamăgirii că am fost descoperită, se materializaseră înaintea privirii mele sub forma unor steluţe.     

            După ce am ajuns acasă, în apartamentul bunicii, am băut un ceai şi imaginea “fotomodelului” a început să pălească. Am conştientizat însă că Micul Oras avea toate şansele să ajungă în finala din anul acela, cel mai probabil alături de Marele Oraş, care câştiga titlul an de an, după propria-mi părere, fără nici un merit. Micul Oraş nu mai câştigase din ’86, când “generaţia de aur”, asa cum se autotintitulau, terminase liceul.

            Acesta e singurul concurs pe care îl ştiu cu organizatori necunoscuţi. Pur şi simplu la “Banciliadă”, provenit din cuvântul “bancă”, vin aceste obiecte banale din toate oraşele importante. Din când în când, se aventurează şi bănci mai rablagite din nu ştiu ce sat, dar nu trec nici de etapa IQ, care e una din cele mai “de seama” etape…

            Fiecare oraş, orăşel sau sat este reprezentat de o bancă - de regula cea mai înţeleaptă dintre ele. Băncile se adună la o dată pe care nimeni în afara lor nu o cunoaşte. Nimeni nu ştie ce se întâmplă şi unde se întâmplă concursul, dar, la sfârşit, televiziunile din întreaga ţară sunt informate şi ele afişează punctaje, semifinalişti, reprezentanţii “smecheraşi” din fiecare oraş rămaşi în finală. În a treia zi a concursului se anunţă oraşul câştigător şi punctajele acestuia.

            Revin la părerea mea cum că Micul Oraş avea mari şanse anul acela, smecheraşii de aici evoluaseră mult, dar conta şi ce bancă participa la confruntare. Trebuia să fie una inteligentă, lăcuită bine şi destul de ţeapănă.

            Peste câteva zile am ajuns acasă şi, în monotonia unei plimbări prin Herăstrău, am văzut multe specimene de “fraieri”, “tocilari” şi asa-zişii “smecheraşi”. Îmi părea rău pentru Marele Oraş, dar eram sigură că nici nu aveam ce reprezentanţi să trimitem anul acela, de parcă toţi papă-lapte se adunaseră în oraşul nostru.

            Şi începerea concursului fu anunţată.  Deci toată lumea aştepta.

            Auzeam cum, în cartierul meu, timpul se scurgea, aruncandu-se de pe un bloc pe altul, palavragind cu paratrăznetele şi stând la o şuetă cu capetele de lift. Televizorul era ocupat în permanenţă cu punctaje şi reprezentanţi… Păcat că nu arată şi băncile, până la urmă ele îşi aveau meritul cincizeci la sută. În nici un an nu ni s-a explicat care e rolul băncilor şi, bineînţeles, că nici anul asta nu ni se va explica. Variantele mele nu erau multe, de fapt nu vedeam decât o singură cale…

            Marea majoritate a smecheraşilor stau afară, în parcuri. Pretutindeni în aceste locuri se află banci, iar prostul lor obicei e să îşi povestească tot una alteia. Cred că din acest motiv băncile reprezintă fiecare oraş, ele ştiind tot ce mişcă, mănâncă, dorme în oraş.

            Banciliada nu e arătată la televizor, dar semifinaliştii din acel an erau pe măsura aşteptarilor mele: trei-patru sate cu câte o bancă mai inteligentă; doua oraşe un pic mai mici ca Marele Oraş; Micul Oraş şi Oraşul de lângă Baltă.

            Am râs pe înfundate, singură în faţa televizorului, când am descoperit că Marele Oraş nu se află printre semifinalişti.

            Micul Oraş a avut cele mai mari punctaje.

            Timpul se oprise să mai pălăvrăgească cu paratrăznetul, iar cele două zile până la anunţarea câştigătorului treceau greu. Oraşul era împânzit cu un strat urâcios de nori gri.  

            Fiecare avea propria interpretare a punctajelor sau un preferat printre “smecheraşi”, chiar dacă, de fapt, concursul e doar o ceartă între oraşe pe tema “cine are cei mai multi şmecheri”.

            Lumea voia o explicaţie pentru apariţia înfruntării, era curioasă să vadă ce se întâmplă la Banciliadă şi unde se află aceasta, cine sunt juraţii, cum se stabilesc punctajele. Singurul secret pe care am putut să îl smulg de la o cifră ce arată ceasul pe un calculator Dell e unde se ţinea Banciliada. O mare reuşită, într-adevăr! Habar n-aveam de unde ştia cifra aceea informaţia, dar avusese dreptate. Locul atât de secret unde se strâng băncile se afla într-o maşină de cusut, care se pare ca micşorează tot ce o atinge, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu şoriceii ce iniţial fuseseră nişte lilieci enormi. Mai aveam însă să aflu cum ajungeau băncile la maşina de cusut.

            Ziua marelui anunţ sosise: cel mai şmecher dintre şmecheri fusese declarat Pulso. Am pufnit dezaprobator la auzirea numelui. Apoi, scânteieri ale unor amintiri, vagi, îndepărtate şi împăienjenite mi-au adus continuarea replicii “Dă şi tu aicea o tigara pentru fratele meu!”. Din depărtare s-a auzit răspunsul “Ia, bă, de-aicea, Pulso!”

            Da. Pulso. Băiatul “fotomodel”. Previziunea mea cum că Micul Oraş urma să câştige anul acela se adeverise. Chipul câştigătorului se contura pe ecranul televizorului, în timp ce eu retrăiam contactul vizual cu cel mai mare şmecher dintre toţi şmecherii din acel an - Pulso. Pulso al Micului Oraş.

            Am închis televizorul. Timpul sărea de pe un bloc pe altul, vorbea cu alte antene şi alte capete de lift, moment în care, neştiută, banca verde, de lemn, părăsea învingătoare Banciliada.

TO BE CONTINUED / Va urma…

Gâtul gândului (incantaţie)

       "Mă confuzatorule necesar, mă călătorule prin umbra sorilor, tu ăla care ţii nimicul ascuns în pariuri şi îl faci de râs prin taverne de lux, mă năsturelule din capul tuturor fermoarelor, mă nenică, da, tu ăla, care-ţi croşetezi ciorapi din poteci bătute de tine înainte să urci pe ele, bă neînfloritule cu muguri la rever, bă, ieşi dracului odată din mine şi scrie cuvintele astea! 

        Mai strig mult la tine, că mă doare-n gâtul gândului de la atâtea litere, mereu-neisprăvitule isprăvitor? Ieşi, mă, că nu-ţi fac nimic!"

Mijlocul centrilor (şaradă aberantastică)

       Centrul Pământului îţi secretă propriile rotaţii. În termeni geo-medicali, acestea se numesc „stagnări fugite”, pentru că eliminarea lor se realizează, în mod necontrolat şi reconfortant, sub forma a 365 de reuşite rapide din tot atâtea încercări împiedicate. 

        Dacă acest raport este de 100% în 10% din cazuri, care este procentul de asimilare a lor de către Celălalt Centru al Pământului şi ce părere are Jules Verne despre toată această tărăşenie, supărător de simetrică şi de îngropată în mentalul colectiv al celor doi?

Noaptea gemea pufoasă peste oraş

               Noaptea gemea pufoasă peste oraş, respira prelung ca un început de roman aberantastic şi se scurgea după aceea, indolentă, prin somnul tuturor oamenilor, fie că dormeau sau nu. Îmi zicea că lunecarea în somnul lor e ca şi cum ai vărsa un pahar într-o cascadă, şi ea era apa din pahar. N-am întrebat-o niciodată de unde ştia cum e să fii apă.

               Uneori, dacă eram destul de odihnit, puteam să o simt chiar cum respira cuibărită lângă nou-născuţi, în pătuţurile lor. Oftau ei, ofta şi ea.

               După ce eram sigur că a adormit profund, o luam încet de ceafă ca pe o pisică şi o băgam în geantă. Tot drumul până în beciul în care ne petreceam amândoi ziua, trebuia să o mângâi - să nu care cumva să se trezească - şi să şterg toate zgomotele din calea ei. Avea un somn foarte uşor. De câteva ori s-a trezit pe drum, tresărea şi se repezea cu ghearele în mâna mea. Apoi îşi cerea scuze: se speriase, îi părea rău.

              O iertam, normal, şi ea se întindea iar peste oraş. Molatică. Jucăuşă. Şi eu aşteptam iar, alergând, să adoarmă ca să o pot băga înapoi în geantă.

              Dimineaţa, când se trezea în micul nostru beci de la mijlocul lumii, primul lucru pe care trebuia să îl facă era să îmi astupe mie găurile din bocanci.  

              Eu dormeam toată ziua, rupt de oboseală. Cât timp era întuneric, alergam peste tot cu bocanii aceia grei ca un sfârşit de roman să presar cuvinte uşor-păcălicioase peste ochii închişi-deschişi ai lumii. Să nu vadă nici un om cât era Noaptea de sexy şi de luminoasă.  

               Din păcate, astăzi lucrurile s-au schimbat. 

Dispariţia unui prieten, scriitorul Anton Marin

(ce mai recentă carte a lui, publicată la Tracus Arte)

           
           L-am cunoscut pe Anton prin intermediul internetului. Nu ştiu pe ce site ne-am intersectat prima dată, apoi am început să ne „comentăm” reciproc textele de pe blogurile noastre. În urma unei postări de-ale mele, a vrut să vină şi el la Cenaclul „Bocancul Literar”. Acolo l-am văzut prima dată. Se deplasa încă de atunci încet şi cu grijă.

            Am început să ne întâlnim cam o dată la două săptămâni, uneori mai des, mai vorbeam la telefon şi pe nesimiţite am devenit foarte apropiaţi, petrecându-ne timpul în lungi discuţii despre vieţile noastre şi despre literatură.                

            A fost un om de o modestie şi de o discreţie incredibile, iar viaţa lui însăşi a fost un roman, tumultuos şi tragic, în care pe primul plan au fost mereu prietenii. Povestea cu mare bucurie şi satisfacţie de vremurile când casa lui era plină de prieteni. Drumurile lor s-au despărţit şi încet-încet a ajuns să fie vizitat de tot mai puţini oameni. Coincidenţă sau nu, acesta a fost momentul în care am apărut eu, în ianuarie anul trecut. În vară m-a sunat să trec pe la el cât pot de repede. Am făcut-o a doua zi, când mi-a spus că a fost diagnosticat cu cancer, avea dureri foarte mari. La acea întâlnire, la care a mai fost un vechi şi foarte bun prieten al său, ne-a rugat să avem grijă de cărţile lui după ce va muri.

            A început tratamentul şi se simţea mult mai bine, îşi făcea planuri să mai umble la cărţile aflate în manuscris şi, dintr-o dată, starea lui s-a deteriorat rapid. Era conştient de ceea ce i se întâmpla şi că sfârşitul era aproape. Cu toate acestea vorbea cu aceeaşi lucidiate şi aplomb despre literatură şi despre cărţile lui. Despre cărţile lui în care îşi pusese toată viaţa, parcă simţind la momentul scrierii lor, că viaţa îi va fi aşa de scurtă. Când îi mai reproşam că anumite lucruri erau în plus în textele sale, îmi spunea “nu, nu, acolo am vrut să spun eu ceva” – totul era important. Sunt sigur că literatura, plăcerea de a scrie au fost bunii lui prieteni, alinarea lui.

            Anton a şi pictat şi a desenat cu talent, după ce a învăţat singur aceste lucruri. Din păcate, de vreo 3 ani nu mai lucrase nimic.

            Nu îmi mai rămâne acum, când Anton nu mai este, să cred că soarta cărţilor lui şi numele lui să devină mai cunoscute decât în vremea când el trăia.

            Îmi este dor deja de omul şi scriitorul Anton Marin, bunul meu prieten. Îmi este şi acum extrem de greu să cred că în sufrageria lui de la etajul 4, sufragerie plină de cărţi şi reviste de literatură, Anton nu mă mai aşteaptă, întinzându-mi scrumiera mai aproape de mine, pe colţul mesei.

           

Aici e blogul lui.

             

Dragoste la întâmplare

            Din prima zi l-am îndrăgit. Semănam teribil, deşi îl simţeam că vibra altfel, că se închina unui altfel de Zeu al Întâmplării. O vreme nu am făcut decât să ne tăcem unul pe altul, aruncându-ne mereu pe drumuri diferite, fără mari coincidenţe, pentru că amândoi refuzam, cu încăpăţânare, dublul. Ştiam că suntem amândoi unici şi doar neşansa – aşa credeam atunci -, ne adusese împreună să facem parte din acel duet al Întâmplării…    

            Întâmplarea, mereu Întâmplarea! Numai Întâmplarea.

            Când Zeul meu a aflat că mă tăvăleam lângă adeptul altei religii, tot a Întâmplării, a vrut să-i jertefesc pe loc două puncte pe oglinda altarului său. L-am convins cu greu, promiţându-i că am să-l convertesc eu pe celălalt, şi nu invers.

            …Ne rostogoleam amândoi prin spatele blocurilor, peste flegmele uscate, peste pipi de şobolan, sânge albastru, izbiţi de ziduri. Mereu de ziduri.

            Într-o zi, înjurăturile şi blestemele agramate care cădeau în jurul nostru ne-au făcut să râdem. De acolo a început totul, ne-am renegat amândoi zeii, într-un poliedric spectacol de apostazie – râdeam ca descreieraţii şi ne-am smuls, la întâmplare, semnele de pe noi.

            Tot public, în faţa oamenilor care stăteau în genunchi în faţa noastră, i-am jurat dragoste până dincolo de Sferă, cu toate că ascundeam amândoi acelaşi sex, oripilând-netezindu-i pe şmenari.

            De atunci distracţia noastră a rămas aceeaşi, să dăm numai “şase-şase”. Şi dăm mereu, chiar dacă suntem singurele zaruri din lume fără nici un punct marcat pe ele. 

           

Cuţitul lui Rahan

            L-am învăţat pe Rahan să facă din nori de furtună clătite, să copieze Biblia pe boabe de orez, să croşeteze pulovere din iţele încurcate ale politicii şi să închidă toate blogurile proaste, acest ultimă îndeletnicire făcându-i o reală plăcere.

            Dar cuprins de un extaz fără margini e când îl las să se joace cu aspiratorul – i-am arătat câteva şmecherii într-o seară şi de atunci n-am mai scăpat. Tremură fiecare fibră pe el şi mă priveşte emoţionat când îi pornesc maşinăria. Oricât l-aş ruga însă, nu se poate abţine şi începe să plângă. Lacrimi de mulţumire bat darabană zdravănă pe muşchii lui metalici, zbârlindu-mi timpanele în ultimul hal. Trebuie să ies cât pot de repede din sufragerie, aşa de tare îi bubuie lacrimile pe pectorali.

            Sunt în stare să îndur multe de dragul lui, aşa că am comandat căşti antifonice pentru mine şi toţi vecinii mei de bloc să ni le punem când se maimuţăreşte el cu aspiratorul. Cât timp simpaticul sălbatic se bucură de aceste distracţii pe care le-am scornit numai şi numai pentru el, îi şterpelesc cuţitul de la brâu - altfel nici să îl ating nu mă lasă.  Doar cu acel instrument am putut să îi sap lui Rahan o grotă confortabilă în coala A4 (80 g/mp), aceeaşi în care l-am găsit împachetat pe treptele din faţa blocului meu în urmă cu foarte mulţi ani.

            Acum, după 666 de ani de la prima noastră întâlnire pe trepte şi de râcâit aproape zilnic pe hârtie, am reuşit să îi fac şapte încăperi complet utilate şi o grădină suspendată. Mâine este ziua lui şi abia aştept să îi dăruiesc noua locuinţă.

            Deci cine e interesat de asemenea grote, să mă caute pe email. M-am decis: eu nu-i mai dau cuţitul înapoi lui Rahan. Iar pentru asta sunt dispus chiar să îl las pe sălbatic în grotă cu tot cu aspirator. Dar dacă va continua să plângă după cuţit şi în aceste condiţii, pot să comand pe net - abia am descoperit - un plic izolat fonic.

_______

First draft

Mioara se hotărăşte să zboare

             Mioara, puiul blând până deunăzi, trânti copita în pământ şi behăi răzvrătită:

            - M-am săturat să sug la două oi, să mă-grămădesc între atâtea animale care nu ştiu decât să dea lapte, lână şi pui, să rod la iarbă doar pe unde ne cară împuţitul ăla de cioban, ca în final să mă supun cuţitului său ruginit. M-am hotărât: voi fi excentrică! Limita mea este dincolo de acest munte, lumea mă aşteaptă să-i arăt noi poteci, pentru că potecile alea pornesc numai din mintea mea...

            Degeaba i-a strigat Bătrâna Oaie să mai lase cărţile alea despre succes şi să-şi vadă de rumegat că se apropia iarna, Mioara, mânată de visuri curajoase şi îmbătată de fericirea zborului, sări din cercul turmei drept în gura Lupului, care aştepta lângă şi scria pragmatic partea a doua bestsellerului „Ieşi din cercul tău! Cartea mieilor îndrăzneţi”.

La o cafeluţă, despre facerea lumii

            - N-am văzut, măi mamă, unul mai îndărătnic ca ăsta. Îl făceam Zi, când mă trezeam, el se învârtea pe afară Noapte. Îl aranjam eu frumos Apă, nici nu mă întorceam bine cu faţa la cuptor, că el era în flăcări. Păi de Foc te-am trimis eu să ai grijă, măi? îl întrebam. Ridica din umeri, că el aşa a înţeles...
            Mama mustăcea căutând în dulapul de sus ceaşca ei de cafea preferată, singura care mai rămăsese dintr-un serviciu mai vechi.
            Tânăra îi dădea mai departe, aranjând paharele de lichior pe tăviţă:
            - Dacă eu îi spuneam, vezi că de mâine trebuie să ai grijă de Bine, şi el apărea după nici… cât să zic?, două zile, cu mâinile pline de sânge. Că n-am zis eu să fie Rău. Mă terminase cu nervii…
            - Poate n-auzea bine, glumi mama, aşezându-se la masă. Apoi chicoti.
            - Mamă, acum poţi să râzi cât vrei, că...
            - De ce, fată? o întrerupse venerabila doamnă, cu o sprânceană ridicată. Ce i-ai făcut?
            Fata o privi peste ochelari, şugubeaţă:
            - I-am zis, că... Pe bune, mă săturasem de sucelile lui. L-am întrebat dacă nu vrea să fie... Principiul Masculin.
            Mama tresări şi trânti pe masă ceaşca de cafea din care tocmai sorbise:
            - Foarte urât! Urât, urât... De mică te-am învăţat să nu minţi. Făcu o pauză cât să guste din lichiorul de flori de liliac: să mai pui nişte zahăr data viitoare. Reveni: Şi el ce-a zis?
            - Imediat s-a învârtoşat şi a sărit în mine…
            Venerabila doamnă pufni în râs, împroşcând faţa albă de masă cu lichior:
            - Şi...? Te-ai speriat?
            - Un pic, spuse fata roşind. Dar de atunci gata cu figurile. Stă, masculin?, feminin?, treaba lui, între picioarele mele şi se ocupă cu naşterea Principiilor.
            - Dar el crede că sunt odraslele la amândoi, nu? şi femeia râse zgomotos.
            - N-am avut ce să-i fac, mamă, nu puteam să muncesc pentru amândoi, e chestie de principiu.
            - Eşti fata lu’ mă-ta, e clar, vin’ să te pup...
            Şi Bucătăria Lumii explodă într-un mare şi mitologic sărut incestuos.

_______

First draft

Patru fraţi în căutarea mamei lor, Explicaţia (integrală)

            Explicatul era un băiat frumos, deschis doar la acele lucruri şi întâmplări pe care le ştia. „Să vezi fundul mării înaintea valului” obişnuia să spună când se enerva. Nu ar fi intrat vreodată singur într-o pădure necunoscută să-l pici cu ceară. Părea timid, însă marea lui problemă era, de fapt, că nu voia să se complice. Mergea doar acolo unde se ştia apreciat, acolo unde erau „ai lui”. Marea pasiune: să se lase pe mâna altora. Ieşea noaptea pe stradă şi îi ruga pe trecătorii mai afumaţi, drogaţi uşor sau visători să îi permită să se cocoaţe pe mâinile lor. Majoritatea îl lăsau, îl duceau până la prima interesecţie unde el cobora de bunăvoie şi aştepta altă mână.

            Explicantul era cunoscut de toţi drept un tip colţuros, să nu te fi pus naiba să îl contrazici... Se băga în toate, lucrase într-o grămadă de companii mari. Avansase peste tot. Când simţea că ajunge prea sus şi nimeni nu îi mai pune întrebări, pleca. Nici demisia nu şi-o scria, ce nevoie mai aveau ceilalţi să ştie detalii, dacă nu aveau întrebări... Îşi teroriza subalternii cu zicala „Lipsa de întrebări e lipsa de respect”. Pasiunea cea mai fierbinte: să mânzgălească alte drumuri pe hărţi rutiere pe care le cumpăra din benzinării spre dimineaţă, când şi vânzătorii moţăiau şi nu îl recunoşteau de sub gluga trasă mult peste cap.

            Explicatorul, mâna dreaptă a Explicantului. De câte ori a fost nevoie, a ucis pentru Stăpânul lui, pentru că Stăpânul lui trebuia să aibă mereu dreptate. S-a spus, pe nedrept, în anumite cercuri că Explicatorul avea porniri gay şi că nici cu intelectul nu stătea prea grozav. Din cei 1,20 înălţime, 1 metru măsurau doar tocurile de la pantofi. Pantofi negri, de lac. Să nu fi îndrăznit cineva să îi spună că e doar un instrument în mâna Explicantului că se făcea foc şi pară şi rămânea amărât până seara târziu. Totuşi în desele lui momente de singurătate se liniştea spunându-şi cu glas flasc “Trebuie să fie cineva şi pe ultimul loc”. Pasiunea principală: datul din nas – credea că într-o altă viaţă fusese câine şi, cum nu avea coadă, noaptea, în camera lui de hotel, pe întuneric, începea să dea din nas până dimineaţă. Nu lătra decât foarte încet şi numai sub pernă să nu îl audă vecinii.  

            Explicabilul, un băiat de zahăr, săritor, răspundea la orice oră la telefon, optimist, zâmbitor. Plângea rar şi atunci îşi punea o pungă pe cap să nu se evapore vreo lacrimă, după care îşi bea lacrimile până la ultima. Trebuia să nu le bea prea repede că se ameţea.  Şi, când se ameţea, cânta până îl  lua somnul un singur vers: “Posibilul mă priveşte cu ochii mei”. Pasiunea majoră: căutatul de găuri. Era convins că lumea era plină de găuri. Când le găsea, le astupa, când nu, sapă după ele. Cu lopata lui nichelată în spate, era mereu între două găuri.

           

            Aşa erau cunoscuţi ei de cele două părţi ale lumii. Acum toţi patru, ca nişte băieţi, stăteau pe chei, în bătaia ploii rece de toamnă. Din mişcările greoaie ale triremei din apropiere ieşeau scrâşnete de lemn. Era vasul lor fratern, echipat cu vâsle în „V” şi motoare cu cilindri în „W”, special pentru călătorii lungi.

            - Ia mai dă odată biletul, zise Explicantul încruntat, privind parcă dincolo de mare. Din când în când colţurosul mai auzea nişte vaiete strecurate printre sunetele valurilor, dar se prefăcea că ştie răspunsul ca să nu îşi pună nicio întrebare.

            Explicatorul se execută imediat şi scoase o hârtie de la piept. Se strânseră toţi în jurul acelei bucăţele de hârtie făcută ferfeniţă de câte ori o citiseră în grup. Fiecare mai parcuse în gând odată rândurile scrise grăbit:

           

“Dragii mei,

            Ieri, când am plecat la Academie, am fost furată de un filozof-căpcăun. Sunt sechestră într-o peşteră-bibliotecă în Ţinutul Marilor Idei, aflat de dincolo de mare. Numai în voi îmi este speranţa, voi sunteţi scăparea mea. Grăbiţi-vă!

                                                                                

                                                                                                            Vă iubesc, Caţia

P.S. Obligatoriu luaţi-vă ochelari de soare la voi”

            Înainte să apuce să suspine preocupat şi visător Explicatul, Explicantul se întoarse încruntat către el:

            - Vezi cu smiorcăiala că aici rămâi. Cel interpelat aşa brutal îşi înghiţi suspinul sub privirile celorlalţi.

            Se concentrară iar asupra biletului, îl întoarseră şi pe partea cealaltă, apoi cei patru fraţi se urcară pe corabie, pornind în căutarea mamei lor, Explicaţia, Caţia, cum îi ziceau de când erau mici.

            După o călătorie deloc anevoioasă, cei patru au ajuns în Ţinutul Marilor Idei. Când au coborât în port, au înţeles P.S.-ul din biletul mamei lor. Aşa de mari, de înalte, erau ideile crescute acolo încât Soarele nu se vedea, îl acopereau. Cu toate acestea, fiecare dintre idei, care nu erau aşa multe cum se spune, strălucea extrem de puternic şi numai prin ochelari fumurii puteai privi lumea din jurul lor. Pentru că nu aveau bagaje deloc, fraţii au putut să se mişte uşor prin portul aglomerat, întrebând în dreapta şi în stânga de Explicaţia lor răpită de filozoful-căpcăun.

            Toţi cei întrebaţi răspundeau printr-un hohot de râs, apoi râdeau până leşinau, cădeau peste tarabele cu peşte sau cu mirodenii, mărgele sau ochelari de soare. Vă daţi seama cât de miraţi treceau fraţii de la o tarabă la alta... Până seara tot portul era leşinat de râs, nimeni nu se mai ridica dintre tarabele sfărâmate, chiar şi cumpărătorii râdeau în spasme până îşi pierdeau cunoştinţa.

            - E lucru necurat cu ăştia, Explicantule. Eu cred că fac mişto de noi, zise întunecat la faţă Explicatorul, clătinându-se uşor pe tocurile lui înalte. Trebuia să fi schingiuit măcar unul-doi până acum, ca să aflăm adevărul...

            Explicabilul trase lopata din spate şi o înfipse dintr-o mişcare în caldarâm. Zâmbi:

            - Lăsaţi-mă să caut o gaură, imposibil să nu fie pe aici una. De pe corabie mi se zbate un ochi...

            Explicatul se dădu mai aproape de Explicabilul:

            - Zic că are dreptate. Să mergem pe mâna lui, spuse privindu-şi împăciuitor fraţii, apoi se întoarse zâmbitor către cel pe care îl susţinea: Cât sapi, mă laşi şi pe mine pe mâna ta, draga Explicabilule?

            - Hei, străinilor! Încetaţi cu întrebarea asta, îmi veţi omorî toţi negustorii şi toţi muşterii lor, ţipă un omuleţ gras alergând spre ei. Gesticula frenetic şi dintre degetele lui săreau monezi grele de aur şi argint. Se opri gâfâind în faţa lor:

            - Opriţi-vă. Aici toţi filozofii-căpcăuni au câte o explicaţie răpită. Toţi, toţi! Altfel nu se poate... Am rugat Primăria cu cerul şi cu pământul să pună mai multe pancarte din astea sau să aibă grijă măcar de cele existente că mereu se întâmplă aşa...

            - Eu tot fac o gaură, până ne spui cine eşti şi unde este mama noastră, zise Explicabilul cu Explicatul deja cocoţat pe mâna lui dreaptă.

            - Eu sunt administratorul acestei pieţe, continuă gâfâit omuleţul. Hai veniţi aici, spre locul unde aţi coborât de pe corabie.

            Se întoarseră toţi cinci acolo. Explicatul, tot pe mâna lui frati-so, explicantul.

            Administratorul ridică o pancartă ruginită acoperită de nişte brusturi mari movulii.

            - Vin tot mai rar alde d-ăştia ca voi pe aici, dar asta nu e o scuză... I-am spus mereu Primarului, ridicaţi, oameni buni, pancartele astea să le vadă copiii când îşi caută mamele. Ce-o fi aşa de greu să rupă nişte brusturi? Of, of… Hai, citiţi şi vă lămuriţi... Drum bun!

            Pancarta conţinea o hartă şi un text.

            „Bine aţi venit, fii ai explicaţiilor!

            Suntem conştienţi că durerea şi confuzia v-au adus aici, dar noi suntem totuşi bucuroşi de oaspeţi, deoarece ştim că totul e aproape de iluzie. Harta de mai jos vă va ajuta să ajungeţi acolo unde doriţi.

            Foarte important! Pentru că şi viaţa mamelor voastre şi ale altora depind de comerţul la tarabe, nu întrebaţi pe nimeni în zona portuară dacă a văzut vreo explicaţie răpită de vreun filozof-căpcăun. Această întrebare le provoacă râs nestăvilit şi pierderea cunoştinţei, uneori chiar moartea. În Ţinutul Marilor Idei trăiesc numai filozofi-căpcăuni şi explicaţiile răpite de ei.”

            Cei patru fraţi se priviră lung unii pe alţii. Apoi îl urmăriră pe administrator din ochi cum se depărta, printre tarabe, în sunetul monedelor zăngănind pe caldarâm.

            Explicantul smulse violent pancarta, o agăţă în spatele Explicatorului şi spuse sigur pe el:

            - Să mergem! Trebuie să o salvăm pe Caţia noastră dragă.

            - Nu ne oprim să mâncăm ceva înainte de a porni la drum? zâmbi Explicabilul simţind că trebuia curând să intre cu capul în pungă să nu i se evapore lacrimile.

            Nu îi răspunse nici unul. Traversară înapoi piaţa lungă a portului. Explicabilul îşi dădu seama că îi era foame cu adevărat şi luă în trecere un baton de halviţă de pe o măsuţă. Oamenii de pe chei începeau să îşi revină din convulsiile râsului, agitaţia revenea la normal, triremele se cufundau trosnind sub greutatea mărfurilor cărate de hamalii şi ei afectaţi de boala râsului.

            Drumul din port, pe care se depărtau băieţii, începea să urce, tot mai abrupt. Cheiul se vedea mic la poale, până şi vasele păreau nişte jucării într-un bazin cu apă. Doar ideile rămăseseră la fel de mari orbitoare şi de puţine. Pe măsură ce se mergeau, dealul căpăta înclinaţie de munte, vântul se înteţea aducând din faţă valuri tot mai dese de vaiate amestecate cu suspine.

            - Suntem aproape, zise Explicatorul, ţinându-şi cu greu echilibrul pe cărarea abruptă, din cauza tocurilor mari şi a pancartei din spate. Cred că este plânsul mamelor ce se aude venind spre noi...

            Nu comentă nimeni.

            - Explicatule, ia mai dă-te jos de pe mâna mea că nu mai pot, frate, să te ţin, spuse totuşi cu bunăvoinţă Explicabilul.

            Explicantul se uită pe sub sprâncene la fratele lor cel mai arătos, iubitor de armonii:

            - Să nu te bată gândul să vii la mine.

            Ajunseră în vârful muntelui, acolo unde vântul împingea ca o lamă grea de buldozer. Din spatele lor răsări, gâfâind-alergând, administratorul pieţei:

            - Mama lui de Primar… Noroc că m-am gândit eu că nici de indicatoarele astea de traseu nu s-a îngrijit nimeni… Măi copii, şi trase aer tare în piept, gesticulând la fel de amplu, ca să îi vedeţi trebuie să închideţi ochii… Scria pe un indicator din ăsta, dar l-a luat vântul, era mai jos într-o râpă… Hai drum bun! şi o porni la pas grăbit în jos, înapoi, pe cărarea abruptă, însoţit de clinchetul monedelor care săreau dintre degete şi se rostogoleau pe stânci.

            - Să închizi fundul mării, înaintea valului, zise Explicatul şi închise ochii.

            - Să închizi întrebările din lipsă de respect, zise Explicantul şi închise ochii.

            - Să închizi ultimul loc şi tot o să-l câştige cineva, zise Explicatorul şi închise ochii.

            - Să închizi posibilul şi nici dracu’ nu se mai uita la tine, zise Explicabilul şi închise ochii.

            Toţi au vorbit în acelaşi timp, fără să se audă unul pe celălalt, nici ei nu au fost siguri de ce au spus, dar când au închis ochii, vântul buldozeros a încetat să bată şi, în faţa lor, acolo, sprijinit în vârf de munte, pe un platou imens, deschis în zare, s-a dezvăluit o mare de explicaţi, explicanţi, explicatori şi explicabili, toţi fraţi veniţi câte patru. Cu capetele plecate, aceşti tineri bărbaţi, copii ai altor mame, plângeau de le săreau cămăşile de pe ei, în lumina puternică a Marilor Idei. Din milioane de piepturi se înălţau într-un singur glas cuvintele:

            - Dă-mi mama înapoi! Unde este mama mea, filozofule răpitor?

              Cei patru fraţi, aflaţi în spatele acestei uriaşe mulţimi, au rămas sideraţi. Primul care vorbi fu Explicatorul:

            - Şi ăştia o caută tot pe mama noastră?

            Cei trei fraţi ai lui începură să râdă. Un râs dezlănţuit care acoperi plânsetul celorlalte milioane de fii ai explicaţiilor. Milioanele se opriră, ridicară ochii din pământ, îşi şterseră lacrimile cu poalele cămăşilor săritoare şi se întoarseră spre cei patru rostind într-un glas:

            - De ce râdeţi, voi aţi găsit-o pe mama noastră?

            Băieţii cu trirema tunată abia dacă mai puteau respira de râs. Fiecare maţ, fiecare celulă din ei se zguduia de râs. Milioanele din faţa lor, nelămuriţi, începură să plângă din nou, şi mai puternic, se lăsară în genunchi mulţi dintre ei. Vacarm fără margini, haos aduseră cei patru fraţi în Ţara Marilor Idei: hohotele de plâns se rostogoleau bolovănos din creasta muntelui până jos peste piaţă, băgând spaima în oameni şi scoţând-o nemilos cu viteze mai mari decât cea a luminii izvorâtă din marile idei. Ce se întâmpla era peste putinţa de înţelegere a negustorilor, ei credeau că a venit sfârşitul lumii şi i-a prins cu marfa nevândută pe tarabă. Aşa că au dat vina pe Primar şi au crescut preţurile.

            Cei deloc afectaţi erau filozofii-căpcăuni, ei îşi vedeau de treaba lor, nu auzeau nimic.

            Pentru prima dată, nepăsându-i de lacrimile de râs care îi şiroiau sub barbă, Explicabilul, se apucă să facă o găură chiar lângă ei cu lopata lui nichelată:

            - Dacă nu fac o gaură, mă cac pe mine de râs... Nu mai pot, zise el, printre hohote. În timp ce săpa gaura, ţipa cât îl ţinea gura “Mamă, dar bine mai e!”. Uneori, unii dintre fiii ceilalţi care se smiorcăiau pe platoul din vârful muntelui se mai întorceau fricoşi-curioşi spre grupul celor patru hohotitori şi îşi făceau semnul crucii. După ce terminau semnul, se transformau instantaneu în cărbune fin de desen, luând forma semnului de întrebare.

            - Mamă, dar bine mai e, strigă şi Explicantul, dându-i vesel un ghiont Explicatului ca să îi atragă atenţia la un alt plângăcios care se transforma în semn de întrebare. Apoi adăugă: Ai văzut că au o etapă falică? O fracţiune de secundă, dar o au…

            După aceea Explicantul îi lua harta din spate Explicatorului şi începu să scrijelească înfrigurat, tot cu ochii închişi, alte drumuri peste cele indicate pe tabla ruginită. Din când în când, reuşea să acopere tânguirea milioanelor din faţa lui, chiuind sălbatic şi vibrant un “Mamă, ce bine e!”.

             Explicatorul începu să mişte repede-repede din nas şi să dea din coadă, după ce îşi aruncă spre tarabele din port pantofii cu tocul înalt. Nimeni nu păţi nimic. Imediat se porni să latre şi să sară jucăuş pe mâna dreapta a Explicabilului, care săpa cu lacrimile legate de râs sub bărbie. Pe cealaltă mână stătea crăpând şi el de râs Explicatul.

            Cei patru fraţi bubuiau râzând furtunos şi rostind un „Mamă, ce bine e!” strălucitor ca lumina emanată de marile idei din jurul lor. Semne negre de întrebare din frică, preţuri mari din altă frică, negustori care, in spatele ochelarilor de soare, începuseră să cheme întunericul să îi scape de urgia asta, milioane de fraţi plângăcioşi urând brusturii acoperitori de pancarte, o singură triremă – trirema lor, etape falice albe, începură să danseze cei patru fraţi pe buza găurii făcută de Explicabilul, cu harta cea nouă desenată de fratele lor Explicantul peste harta cea veche de sub brusturi, o ţineau deasupra capetelor lor transpirate să îi apere de ploaia de înjurături ale comercianţilor care urcaseră pe furiş în vârf de munte, vai de mama voastră de nesimţiţi, băi, ăştia au spus ceva rău de Caţia noastră, a zis micul Explicatorul, dar nu îl băgă nici un frate în seamă, ţopăiau transpuşi, în marginea găurii, la margine de lume, înveliţi în lumina puternică...

            Cât ai clipi, prin cădere, ajunseră în Ţara Micilor Idei. Imediat au recunoscut glasul drag al mamei lor. Fugiră într-un suflet printre flori şi păsări viu colorate, vândute la preţuri avantajoase de oameni în costume de scafandri şi de clovni... Nu îi băgără în seamă, nu se opriră o clipă... Trebuiau să îşi salveze mama. După o săptămână de fugă neîntreruptă printre cele mai îmbătătoare arome şi culori, ajunseră epuizaţi într-o piaţetă cochetă străjuită de o fântână de marmură albă din care ţâşneau sclipiri albăstrii în formă de inimioare. Un guguştuc cânta aerat undeva, nevăzut. Pe marginea fântânii, chicotind tinereşte, Explicaţia, bătrâna lor mamă, se hârjonea cu un tinerel de căpcăun.

            Explicatul, Explicantul, Explicatorul şi Explicabilul se opriră, ascunşi după un colţ, şi, apoi, fără respect, dar cu forţa întrebărilor şi a valurilor care ating fundul mării şi cu siguranţa din privirea posibilului, ţâşniră ca de pe ultimul loc spre ea. Pe drum, luară adevărata lor înfăţişare, necunoscută niciuneia din cele două părţi ale lumii, şi o înghiţiră-înfăşurară-segmentară pe Explicaţia cu tot cu noul ei tinerel. Pentru că acum era rândul lor să-şi nască mama, pe Caţia lor dragă.     

            Deci, pe unde vedeţi patru ochelari de soare, ca aruncaţi la întâmplare într-un colţ, şi o lopată lângă ei, să ştiţi că pe acolo au ieşit cei patru fraţi să îşi mai nască o dată Explicaţia lor. 

                           

_______

First draft.